Motociclisti & motociclete

Povesti, intamplari, situatii

Ghid de urban guerilla

 

1 – Contextul

 

Nu sunt cel mai experimentat motociclist. Nu sunt nici cel mai destept, nici cel care merge absolut exemplar. Nu sunt sfant si nici necazut. Am numarat pana acum cam 70.000 de kilometri pe motor, dintre care cel putin 50.000 sunt facuti in localitate. In Bucuresti si in imprejurimi. In timpul asta am avut 5 accidente in care au fost implicate si alte vehicule (masini, evident) din care am iesit basma curata, ajutat de noroc la inceput, apoi si de experienta. Ma vad ca un motociclist supravietuitor in jungla urbana, acolo unde, in ultima vreme, tot mai multor motociclisti li se pare din ce in ce mai greu si mai urat sa se aventureze. Pentru mine, fiecare drum facut prin oras, indiferent ca trebuie sa ajung undeva  la ora fixa sau doar ma plimb ca sa treaca timpul pana cand am treaba (si nu e suficient timp ca sa fug in afara orasului), este o aventura care imi confera o stare de bine. Fara sa am pretentia de a detine adevarul absolut, va impartasesc cate ceva din experienta adunata in timpul ultimilor 11 ani, atat cat se poate la nivel teoretic.

 

Mi-am luat carnetul de moto in 2000, inainte de a avea B-ul. Pe acesta l-am ignorat timp de doi ani dupa aceea, pentru ca nu-mi trebuia masina si oricum nu mi-as fi permis-o la vremea aceea. Prima motocicleta a fost un IJ festival din 1969 sau ceva de genul asta. Tot ce stiu sigur e ca era mai batrana decat mine. Si mergea ! Asta s-a dovedit pana la urma a fi un record cu adevarat. Ma dadeam cu el prin Bucuresti de dimineata pana seara – nu iesem din oras ca motorul fiindca nu mai prindea mai mult de 60 de km/h. Nu mai stiu cat costa litrul de benzina atunci – probabil e o amintire pe care mi-o blochez in mod subconstient, ca sa nu-mi provoc o trauma puternica acum – dar imi aduc perfect aminte cum era traficul in Bucuresti pe vremea aia.

 

In primul rand, cat timp m-am plimbat eu cu IJul nu m-am intalnit cu niciun confrate motociclist. Pe atunci motociclistii chiar erau ca niste OZN-uri – toata lumea credea ca exista, nimeni nu vedea niciunul in actiune. Dar ce este mai important este faptul ca erau cam de 5 ori mai putine masini in trafic. Si asta a fost sansa mea de a invata sa merg cu motocicleta. In Bucurestiul anului 2012 nu cred ca un baiat de 22 de ani ar putea invata sa mearga cu motocicleta bine (si sa supravietuiasca!), neavand nicio alta experienta anterioara in trafic, in afara de bicicleta. Da, trebuie sa tin cont si de experienta de mers cu bicicleta in trafic. Mersesem cu bicicleta de la 14 ani, mai intai in fiecare zi la liceu, apoi la facultate. Am facut si excursii in afara orasului pe bicicleta, dar aventura asta nu are ce cauta aici. Ideea e ca aceasta experienta pe bicicleta m-a ajutat sa scap de cazatura in cazul primei amenintari – intalnirea cu linia de tramvai. Un bun prieten, cu care facusem scoala "de motoare" si care avea experienta cu B-ul de vreo 3 ani la momentul ala, a cazut (din pacate fiind pe motorul meu) la prima intalnire cu linia de tramvai, pentru ca a abordat-o ca si cum ar fi fost cu masina. Eu am scapat de asta, stiam deja cum te poate "fura" linia de tramvai cand esti pe doua roti.

 

Dar nu intotdeauna experienta de pe bicicleta mi-a adus beneficii. Cu bicicleta eram obisnuit doar sa incetinesc la trecerile de pietoni si sa ma strecor apoi repede printre ei, fara a-i deranja prea tare. Cand am facut prima oara asta cu motocicleta ultima parte nu mi-a mai iesit atat de bine si am primit cateva injuraturi. Mi-am dat si eu seama ca exgerasem si ca nu mai eram pe bicicleta, asa ca am inceput sa opresc si eu, asa cum faceau si soferii din jurul meu, la trecerile de pietoni. Atunci cand traversa cineva, evident.

 

Revenind la trafic, ca sa fac o comparatie concreta pot sa spun ca pe vremea aia eu nu ma strecuram printre masini la semafor si tot nu ajungeam sa stau de doua ori la rosu (cu exceptia celor care aveau doar trei secunde de verde, evident). Pe Dorobanti se parca langa trotuar, si tot gaseai loc sa mai opresti masina daca aveai nevoie. Cei care depaseau pe linia de tramvai coloana oprita la semafor o faceau exclusiv din smecherie si nesimtire, nu din nevoie. Multe dintre semafoarele speciale de stanga din ziua de azi nu existau. Dacia 1310 si Oltcit erau cele mai multe masini intalnite :) Cu franele lor pe tambur, motocicletele comuniste ofereau mai putina siguranta pe franare decat bicicleta, asa ca mereu lasam loc fata de masina din fata cat sa pot frana in siguranta. Si mereu se gasea cate o masina care sa se intercaleze pe locul respectiv. Apoi lasam din nou spatiu si fata de asta, dar, pana la semafor, chiar nu mai venea nicio alta masina care sa se bage in fata... Cam la nivelul asta era aglomeratia in Bucuresti. Pe atunci nu exista notiunea de urban guerilla si nici nu avea cum sa apara in mintea cuiva.

 

Cat despre motociclisti... Imi amintesc ca acum zece ani, cand vedeam cate un motociclist prin drumurile mele, il salutam nu cu farul, nu din cap, nu cu o mana ridicata, ci cu ambele maini ridicate, ca sa fiu sigur ca ma vede ca il salut. Si in sezonul ala mi-am intersectat drumurile cu vreo 5, 6 motociclisti in Bucuresti :) Mai multi la un loc am reusit sa vad la mare, de 1 mai, in sezonul urmator. Si inca traficul nu era ceea ce e azi.

 

Urban guerilla a inceput mai tarziu pentru mine. Initial, fara sa-mi dau seama si fara sa o denumesc in vreun fel. Scopul era acelasi ca si acum, chiar daca era doar instictiv – sa supravietuiesc pe doua roti in Bucuresti si sa-mi faca placer sa merg cu mobra. Aceasta idee a devenit curios de greu realizabila odata cu aglomerarea traficului bucurestean. Nu s-a intamplat brusc, a fost o evolutie treptata, dar parca lucrurile au explodat, oarecum, prin 2005 – 2006. Atunci am avut si eu parte de prima japoneza. Daca pana si eu reusisem sa pun mana pe o motocicleta mai aproape de adevar, in conditiile in care deja aveam un copil si o masina, e clar ca putem vorbi de un boom economic si in Romania acelei perioade. Si, evident, ca toata lumea si-a luat masina. Unii si-au luat chiar mai multe. Si toata lumea iesea cu masina. Si orasul a inceput sa devina prea mic. Singura cale de a ajunge la timp undeva in Bucuresti ramanea metroul (dar trebuia ca si punctul de plecare, si punctul de sosire sa se afle in apropierea unei statii de metrou, ceea ce nu era aplicabil pentru mine) sau transportul pe doua roti (motorizat sau nemotorizat). Preferam motocicleta pedalatului doar pentru placerea de a avea in sfarsit una pe care o poti porni de la buton, nu de la pedala, si cu care poti merge chiar si trei luni la rand, inainte sa fie nevoie sa reglezi sau sa repari ceva.

 

 Si am inceput sa ma lupt cu ei prin trafic. Sezonul 2006 a fost primul in care am realizat ca cea mai buna cale de a supravietui in Bucuresti e sa circuli agresiv-defensiv. Ca pentru a te apara, cea mai buna cale e atacul. Ca sa te pui cat mai putin in pericol trebuie sa mergi mai repede decat cei din jur. PUTIN mai repede. Suficient cat sa te poti concentra cat mai mult la ce e in fata ta si mai putin la ce vine din spate – pentru ca tu ii depasesti pe ei, nu ei vin peste tine. E adevarat ca era prima data cand chiar aveam cu ce, dar chiar era prima data cand devenise necesar. Sase ani mai tarziu lucrurile au evoluat si mai mult in directia asta si guerilla e deja o realitate veche. Dar e in continuare posibil sa supravietuiesti in traficul din Bucuresti si sa-ti faca placere.

 

Nota – in tot textul Bucuresti se poate inlocui cu orice alta mare aglomerare urbana din tara, dar sincer cred ca in afara de Constanta pe timpul verii, nu exista termen de comparatie.